...si era micut de statura ca sa incapa pe gaura cheii. Avea un suflet mai mare decat imi puteam eu imagina pe atunci. Avea si el, ca tot omul, datorii, insa nu stiu cum facea, ca de fiecare data ma surprindea cu cate ceva. Nu a fost an in care sa uite de mine si sa nu gasesc in dimineata de 6 decembrie un cadou ascuns in pantofi. Oricat de mic. Mosul meu era un luptator. Era optimist, intotdeauna cu o vorba buna la el, vesel, cu suflet zglobiu, trecut prin multe, insa plin de incredere in viata.
Cand m-am facut eu mai mare, am inceput sa ma supar pe el. Le facea tuturor cadouri, insa pe el se uita mereu. Atunci am hotarat ca lucrurile trebuie sa se schimbe si, ca prin magie, m-am transformat si eu in ajutor de mos si, chiar daca nu incapeam pe gaura cheii, am gasit o cale sa ajung la ghetutele lui, numarul 35. Cand s-a trezit si a vazut isprava, nu i-a venit sa creada si ma tot intreba pe mine cum de au ajuns lucrurile alea in pantofii lui. Eu m-am prefacut ca nu stiu si m-am bucurat mult de bucuria lui. Ii straluceau ochii de fericire.
Acum, mos Nicolae al meu a plecat in alta calatorie. Insa mi-a lasat in cizme inca de anul trecut, chiar daca nu i-am mai putut multumi a doua zi, ultimul cadou, cel mai pretios: multa iubire, puterea de a merge inainte orice s-ar intampla si bucuria de a trai. Toate ambalate intr-un singur pachet si transferate intre timp. In suflet.
Iti multumesc mami!
